• septembrie 3, 2018
  • Admin-Person@LcoacH
  • Blog

Libertatea. De la iluzie la realitate.

Finalul unei zile corporatiste.
Deschid ultima usa speciala pentru angajati ca si cum as atinge linia de sosire intr-o cursa de 9 ore. Deschid ochii catre soarele pe care nu l-am mai intalnit in maturitatea zilei de azi si schitez un sarcasm metaforic:
– Da, sunt intr-o cursa! Dar nu o cursa de oameni liberi, ci una in care oamenii liberi sunt descalificati.
Imi numar pasii anemici pana realizez ca portarul mi-i numarase puternici si vitaminizati cu matematica lui specific masculina, cu unghi de 360 de grade. Semnez iesirea, ii zambesc precum o lady corporatista si pasesc dincolo de poarta incarceratilor cu nume, dar anonimi. Opresc miscarea strazii cu ratiunea unui GPS setat pe cel mai rapid drum spre acasa si ma directionez cu pasi marunti catre prima statie de tramvai.
Simt o altfel de adiere astazi, ea e cea care ii susura timpului meu sa stea in loc. Doar caldura ma misca, doar ea imi incalzeste gandurile criogenate de viforul sistemului depersonalizat.
Pentru prima oara imi doresc sa intarzie tramvaiul. Vreau timp langa oamenii care asteapta la fel ca mine. Vreau sa-mi imaginez ca o sa dansez printre masinile agitate si nestiutoare. Vreau sa respir aerul imperfect, incert si ofensiv, sa imi atinga obrazul si eu sa nu-l resping. Vreau sa privesc asteptarea si chipurile acelor oameni care traiesc doar in trecut sau doar in viitor. Schitez un zambet timid si realizez ca si eu sunt inca un om care asteapta.
Tramvaiul ma surprinde poposind deja, chiar in fata mea, indiferent si neobosit pe sinele unui itinerariu deloc surprinzator. Compostez biletul cu o constiinta automata si incerc sa ma repozitionez geografic in relieful de canicula al interiorului aglomerat. Descopar un loc liber si.. ma amuz pronuntand in gand ideea de a fi liber.
Este libertatea o realitate doar atunci cand este fizica si practica? Un scaun liber, un job disponibil, perspectiva unui concediu.. Libertatea cognitiva sau cea emotionala sunt si ele o realitate, dar una pe care o traim doar ca pe o iluzie. Am crezut ca avand un job in management voi avea libertatea sa gandesc. Gresit. Am crezut ca traind intr-o societate democratica voi avea libertatea sa simt. Gresit. Am crezut ca traind intr-o familie voi avea libertatea sa traiesc. Gresit.
Deodata devin constienta de privirea mea dincolo de geam, de blocuri si chiar de orasul in care exist. Decid sa nu cobor acasa, merg pana la final de linie si mai compostez un bilet. Vreau o dupa amiaza de hoinara, o seara de copila si o noapte de femeie. Sa cercetez, sa rad si sa iubesc.
Imi aleg ca prima destinatie treptele Universitatii, cu o deschidere ca de loja deasupra spectacolului urban. Zumzet aritmic de masini conduse si pietoni ce au uitat sa se conduca. De ce ii lasam timpului loc sa treaca neobservat si nu ii permitem spatiu sa ne expuna miracolul fiecarei clipe? De ce pasim grabiti, ingrijorati in interior si inexpresivi in exterior? In noi conversatiile abunda in NU, iar in afara noastra conversatiile nu mai exista. De ce ne simtim liberi sa fim doar tristi?
Singurele chipuri pe care le intrevad schitand cate un zambet natural si strengar sunt ale unor adolescenti de 13-14 ani, semn ca inca mai au ceva din libertatea infantila, autentica, neprogramata.. atunci cand se regasesc in grupul lor. Ajunsi acasa, insa, se ascund in pasi de soapta in dormitor, din teama de a nu traversa nefericirea dezlantuita sau aplatizata a parintilor.
Imi stopez imediat gandul pentru ca imi propun pentru el o alta directie. Arunc pantofii cu toc pe treptele inferioare, escaladez marginea scarilor, ridic fusta si imi modelez corpul intr-o pozitie de yoga spontana. In mai putin de un minut reusesc sa nu mai am niciun gand. In acel tumult si acel cumul de zgomot, in mine doar linistea mai poate capata un sens.
Inchid ochii si stiu ca acum si aici sunt eu, iar in mine se intampla tot universul meu. Ametesc cateva secunde si aproape deschid ochii sa abandonez. Dar nu o fac.. mai stau, mai raman. Imi ascult si observ in mintea mea un carusel de viteza pierdut de sub control, milioane de rotiri pe secunda si un infinit de sensuri de mers. Clipa se intinde, extinde, creeaza si deformeaza in nuante intense de maro. Fara niciun efort, apoi viteza devine mai mica si mai mica.. atat de mica incat tot circul mi-a lasat in urma lui doar praf. Apoi pace. Precum o pagina noua complet nescrisa. Imaculata. Aici sunt eu. Acum am libertatea sa compun si sa ma recompun.
Patrund fara inhibitii mai adanc in mine, ca intr-o alunecare ce nu cunoaste gravitatie sau incidenta unui zbor. Sunt in armonie cu mine. Plutesc printre cercuri concentrice colorate, usoare si ascult briza usor umeda, in exoticul unei realitati de vis.
In mine e un mic paradis pe care eu, cu cateva clipe inainte, mi-l imaginasem doar un haos inghetat. Adevarul meu nu este tristetea, ci fericirea. O vad in forme si culori luxuriante, o aud ca pe un susur delicat de apa. O simt ca pe o tresarire calma, de o dulceata halucinogena, o gandesc ca pe un arhitect personal si o retin ca pe o amprenta celulara de iubire si lumina.
Deschid ochii incet si incerc sa ma reincorporez constienta in acest oras, pe aceasta scara universitara, cu o alta scara de valori. In clipa in care iti descoperi imensitatea fortei interioare, viata ta iti apartine doar tie. Incepand cu acest moment, viata mea nu mai e bunul societatii, al corporatiilor, al familiei sau al prietenilor, pentru ca este doar a mea. Acum sunt managerul propriei mele realitati, acum am libertatea interioara sa imi accesez puterea si pacea in orice loc si orice situatie, pentru a dezintegra uratul, grotescul si a vindeca si conceptualiza intamplarile cu tot exista in mine atat de frumos.
Secundele acestei revelatii imi dau fiori, imi altereaza perceptiile, ma coplesesc cu inteligenta universului si ma propulseaza cu candenscenta chiar langa Dumnezeul meu, libertatea de a fi bun, calitatea mea suprema.
– Vlad, am avut o zi minunata! Mai stau putin in oras si ne vedem acasa pe la 9. Ma iubesc pentru ca te iubesc..
Inchid telefonul si admir gratia unui tramvai..

„Vizualizeaza-ti viata asa cum iti doresti sa fie ea. Mergi intr-un loc linistit, un mediu personal, timp de 15 minute in fiecare zi, unde poti inchide ochii si iti poti imagina corpul, natura, relatiile si viata, in maniera care iti aduce bucurie. Ce s-a intamplat deja nu are nicio legatura ce va fi, iar ceea ce altii experimenteaza nu are nicio legatura cu experienta ta… dar trebuie sa gasesti o cale de a te separa de trecut si de ceilalti, pentru a deveni ce iti doresti.” Esther si Jerry Hicks
„Bucura-te de viata, pentru ca iti ofera sansa sa iubesti, sa lucrezi si sa privesti stelele, sa fii recunoscator pentru lucrurile pe care le ai, sa nu detesti altceva in lume decat ipocrizia si minciuna, si sa nu te temi decat de lasitate, sa te lasi guvernat doar de ceea ce apreciezi, nu de ceea ce iti displace, sa nu iti invidiezi vecinii decat pentru bunatatea inimii si gentiletea manierelor, sa te gandesti foarte rar la dusmani, deseori la prieteni… si sa petreci cat mai mult timp cu corpul si cu spiritualitatea ta. Acesta este micul ghid al calatoriei spre pace.” Henry Van Dyke

Previous Next
Close
Test Caption
Test Description goes like this